De ce e importanta vizita prim ministrului Japoniei in SUA pentru pretul saormei de la Dristor

De ce cred io ca Ender's game e o poveste despre psihopatie institutionalizata

Daca citestesti Ender's game ca pe tragedia unui pusti de treaba fortat sa faca chestii oribile da care is pentru o cauza nobila, statistic ai dreptate, esti in normalitatea majoritatii. 

Da daca esti umpic mai spicy, poate ajungi cumva la a 2...ospea citire. cand nu ti se mai pare ca pustiu era erou, si pana la urma iti rasare intrebarea: Ce hal de minti construiesc asa ceva, un copil transformat intr-o arma? Si de ce au nevoie fix de tipul ala de arma.

Ce urmeaza mai jos e o interpretare proprie care ia literalmente textul cartii in serios si o transforma intr-o analiza deliberata a anatomiei puterii intr-un sistem bolnav, care se teme profund, care nu doreste sa isi asume responsabilitati, si e dispus sa sacrifice orice sa se salveze pe sine.

 

Partea antai: de ce nu a intrebat nimeni Formicile: Ba voi ce vreti?

Din carti stim ca Formicile nu au invadat ca ne voiau planeta. 

Au invadat ca au dat de o gasca de chestii care se purtau ca un musuroi de maimute individualiste si agresive. Si au reactionat cum ar fi reactionat cu orice alt musuroi de formici care se comporta ciudat: Un bobarnac care sa ne atraga atentia: 

Va vedem, Va putem rani. Nu ne testati. 

Au murit cateva milioane de oameni, da daca esti o specie de 8 miliarde care nu are conceptul de individ, nu o sa percepi asta ca mare pierdere.

Stiu, nu-i asta o scuza, da realitatea cartii e ca umanitatea nu a stat niciodata sa se intrebe daca atacul e altceva decat un razboi existential pentru supravietuire. Nici dupa prima invazie, nici dupa deceniile de adunari de trupe, nici dupa ce Formicile au oprit ofensiva si au ramas in asteptare.

Ce fel de conducere refuza sa se intrebe de ce actioneaza un inamic in felul in care actioneaza? 

Pentru conducerea umanitatii Lovitura Initiala nu e o problema pe care sa o inteleaga si rezolve, ci ca pe or rana narcisistica care sa fie razbunata.

Din cate ma pricep, asa ceva e fix ce zic aia care vorbesc de dark tetrad. Narcisism, machiavellianism, psihopatie si sadism. Care opereaza la scara institutionala. La nivel de specie. Cand genul asta de carnati dau de un act de agresiune, nu stau sa se intrebe "Da ce-am facut sefu?". Nu, intrebarea e defapt un raspuns: "Cum indraznesti ba sa ma umilesti?" Scopu nu e rezolvarea unui conflict, cat anihilarea sursei de umilinta.

Un sistem militar, politic si cultural care recompenseaza raspunsurile decisive, pedepseste indoiala si trateaza empatia fata de "inamic" drept tradare. Scarrily accurrate, huh...

 

Partea a doua: Eu sunt arma sau arma sunt eu?

Dupa prima invazie am avut si primul erou, pe Mazer, pilotul genial si curajos care a vazut si a omorit regina de pe Pamant. 

Si ce a facut sistemul cu el? 

L-a ascuns, l-au facut secret de stat, sapte peceti, the works. Transformat in instructor pentru urmatoarele generatii de copii-soldati. 

De ce?

Ca eroii sunt piloni de autoritate morala. Conducerea de dark tetrazi nu ar putea tolera un centru de putere rival, mai ales unul atat de inteligent capabil, cu releatii in armata ca Reckham. Sechestrandu-l il transformi dintr-un simbol al sperantei intr-o unealta super specializata: o relicva vie care dovedeste tuturor initiatilor ca razboiul e real, necesar, si controlabil.

Dar Mazer era doar o solutie temporara iscata din hazard si necesitate, sistemul avea nevoie de ceva mult mai fin si mai usor de controlat: un comandant care putea comite atrocitati intr-un mod in care nu poate niciun adult. Nu un psihopat, ca au incercat asta cu Peter Wiggin si s-au ars cand s-au prins ca ala era prea rigid si mai degraba i-ar fi facut terci pe toti din conducere decat sa ii lase sa il controleze. Si nici empatie pura, cum au gasit la Valentine. Aia era prea incapabila de cruzime.

Aveau nevoie de un paradox. O minte capabila de empatie profunda si reala, dar pe care o putea opri cand momentul o cerea. Momentu ala fiind xenocid gen.

Asa ca au gasit al treilea copil, Ender, a carui existenta era o infractiune in sine. Era deja marcat de rusine, deja cauta aprobarea figurilor de autoritate, deja disperat sa le dovedeasca tuturor cat de diferit e el fata de fratele sau. O fundatie de rani de atasament, gata pentru constructia unui sistem corupt care avea nevoie de un scapegoat.

 

Partea tri: O colectie de cruditati

Da, stiu ca trebuia sa scrie cruzimi acolo. Daca ai ajuns pana aici intelegi ce vreau sa zic.

Sistemu' nu il antreneaza doar pe Ender. Il reconstruiesc sistematic psihologic, scopul fiind sa produca un rezultat foarte specific. Fiecare manipulare are un scop.

• Izolare: cand i-au scos monitorul si l-au trimis la scoala de lupta au rupt legaturile cu orice sistem de sprijin. L-au facut dependent doar de validarea lor, pe care o retineau strategic
• Trauma bonding: Graff alterna intre lauda extrema (Esti singura noastra speranta) si condamnare (Esti un monstru ca fractu). Asta e un ciclu clasic de abuz narcisistic: idealizare si devaluation, facut sa oblige victima sa caute aprobarea abuzatorului dupa care sa se simta nesigura si confuza cand o primeste.
• Ostilitate inventata: ii construiesc un mediu social in care e universal urat de egali. Il forteaza sa devina hyper-vigilent, care e o stare cronica, traumatizanta, in care sistemul nervos o sa aleaga mereu reactia instinctiva de supravietuire in detrimentul unei solutii care implica cortexul prefrontal.
• Conditionarea triggerului:  Cand s-a luptat cu Stilson si Bonzo, Ender a invatat ca un raspuns proportional e ineficient si va fi pedepsit. In timp ce violenta preventiva, coplesitoare si anihilatoare este recompensata. L-au invatat ca singurul raspuns sigur la o amenintare perceputa asupra identitatii tale e sa tratezi sursa cu suficienta agresivitate incat sa o faci incapabila sa te mai ameninte vreodata. Un trigger disociativ: o stare de eficienta complet amorala, care putea fi activata si dezactivata la nevoie.

Rezultatul a fost un copil care simtea greutatea vietii fiecarei fiinte pe care o comanda, care plangea peste cadavrele inamicilor, dar care putea, cand sistemul ii dadea stimulul corect, sa comita xenocid fara sa clipeasca.

 

Patru: In timp ce tapul de sacrificiu isi face live mea culpa, gandacii se ascund in umbra lui

Nu, nu vorbesc de formici, desi asa au facut si alea. De noi zic.

Cand Ender si gasca lui de audhdisti au distrus Formicile s-a intamplat ceva interesant. Ceva planuit dar nu anticipat complet.

Au comis xenocid, ghidati de o structura de comanda care stia ca Formicile voiau sa comunice si sa ceara un armistitiu, dar au ales sa nu impartaseasca informatia cu Ender, le-ar fi stricat planurile, nu ar mai fi fost armele-copii la fel de eficiente.

Dupa victorie, conducerea a facut ceva remarcabil. Le-au spus copiilor totul. Bine nu totul, da fix cat sa se intample ce trebuia sa se intample.

Le-au spus de minciuna cu simularile si despre faptul ca au anihilat o rasa intreaga. GL HF.

De ce? De ce ar face asta un sistem care se bazeaza pe secrete? De ce s-ar confesa un astfel de sistem unor copii impresionabili cu rani de atasament care tocmai se felicitau ca sunt gata de razboiul adevarat?

Nu dintr-un puseu de moralitate, cat dintr-un calcul machiavelic: scapatul propriei piei prin sacrificarea nevinovatilor vinovati.

Razboiul se terminase. Singurul motiv de existenta pentru IF era pa. Si tocmai comisesera o atrocitate, care, atunci cand va fi expusa complet, avea sa ii distruga pe toti cei implicati. Deci cum reactioneaza o gasca de dark tetrazi care conduc toate institutiile si guvernele care au autorizat grozavia? Se comporta in stilul lor caracteristic si transporta vinovatia pe cei mai empatici, mai vulnerabili si mai usor controlabili. Pe copiii pe care ii groomuisera fix pentru scopul asta.

Aruncand toata galeata de gunoi in capul lui Ender si al gastii lui se asigura ca emotiile complexe ale publicului vor fi concentrate pe micii mosntrii care au distrus o rasa intreaga dar au salvat omenirea. Conducerea se putea retrage linistita in umbra lor, scotand capul doar cand era cazul de acceptat laude si prezentandu-se ca simpli facilitatori care au facut tot ce au putut si ei cu uneltele disponibile...

Asta e scopul tapului de sacrificiu, sa preia pacatele vinovatilor ca mainile lor sa ramana curate.

 

Ciunci: Dar stai, ca nu-i chiar asa...

Da stiu, prea intunecat. Ar fi incorect sa zici ca fiecare persoana din IF e un psihopat din punctul clinic de vedere. Graff bea ca sa adoarma, deci are o constiinta. Plange in privat, deci e capabil de empatie. Poarta vina pentru ca a facilitat lucrurile timp de decenii. E un enabler care foloseste manipularea dar nu se bucura cand o face. E util sistemului si discarded cand nu mai e necesar.

Grozavia universului din carti nu e ca pregatirea si xenocidul lui Ender e facut de mosntri, ci de oameni ca mine si ca tine care se conving ca scopul justifica mijloacele. Pare real, pare veritabil, pare ca e ceva ce se intampla deja. Oameni care sustin un sistem care ii forteaza sa isi incalce constant limite personale. Ghci cui ii place sa iti calce limitele imediat cum ti le afla.

Tetrada intunecata din carte nu-i o cabala secreta de scelerati, ii un sistem care face selectie doar pentru anumite trasaturi: empatie mica si controlabila, compartimentalizare, capacitatea sa sacrifici pe altii pentru binele tau, si ii rasplateste pe cei care isi suprima constiinta. In astel de sistem chiar si un om ca Graff ajunge un simplu instrument pentru comis atrocitati.

 

Seis: Ce-i mana pe ei in lupta?

In prima carte povestea se termina cu Ender unde l-am lasat in capitolul anterior. Daca Ender ar fi lasat-o acolo, carnatii ar fi castigat totul. Au creeat un soldat geniu copil ranit, l-au folosit sa comita genocid, l-au incotosmanat cu totata vinovatia pentru poveste si se pot retrage in glorie.

Dar saga continua, si ce se intampla mai departe e bucata care ne da speranta in umanitate.

Ender nu ramane o arma. Isi petrece restul vietii facund singurul lucru pe care IF nu a vrut niciodata sa il lase sa faca. A stat cu durerea fara sa disocieze.

A refuzat sa o rationalizeze, intelectualizeze si internalizeze. A refuzat narativa ca era un erou. Un criminal. In schimb, si-a construit propria identitate, a scris The Hive Queen, o carte care a povestit saga Formicilor, nu ca sa fuga de vina ci ca sa o inteleaga. A devenit Speaker for the Dead, un rol asumat de truthsayer, un rol care ii cerea sa caute intreg adevarul si sa il urle de pe varful muntelui, nu doar versiunea oamenilor sau a formicilor, Si frumusetea si atrocitatile, fara a judeca, fara o narativa si o agenda.

Nu e povestea aia magica cu transformarea eroului din Clark Kent in Superman, e Superman care coboara intre oameni sa guste gunoiul, urca la formici sa le simta durerea si apoi face ceva cu ce a invatat. Omul trece printr-un proces incet, dureros de integrare a jumatatilor pe care IF ar fi vrut sa le tina separate. Comandantul fara scrupule si copilul care deplange ce i s-a intamplat.

A luat skillurile pe care sistemul le-a conditionat (hyper-vigilenta, pattern recognition off the charts, abilitatea sa "citeasca" situatii) si le-a indreptat in interior, pentru a se intelege pe sine, in loc sa le indrepte in afara spre altii.

Cumva povestea cu Lusitania imi pare apropiata de Buddha coborand in multime din varful muntelui. Cand a recunoscut patternul de violenta ca se repeta a ales sa foloseasca vocea nu flota pentru a face pace.

Opt: Final.

De aia cartile astea au rezonat asa mult cu mine. Daca le citesti in cheia asta, dark tetrazii nu is o teorie a conspiratiei, e ceva perfect rezonabil si plauzibili. In loc sa foloseasca niste villaini de benzi desenate, Orson a ales sa foloseasca un model mult mai apropiat de realitate.

E un contra-argument pentru instutitiile pe care le avem acum, construite pe frica, opacitate si intrumentalizarea celor vulnerabili. E o avertizare ca rezultatul acestei contra-selectii va produce mereu rezultate nasoale, pentru ca structura institutiilor e psihopata, indiferent de cine e in ea.

Si cartile urmatoare is un exemplu de cale a Golgotei. Ender nu se opreste niciodata din carat crucea xenocidului. Si ofera la schimb ceva mai important pentru toate victimele acestor tipuri de institutii: arma isi poate refuza scopul. Sistemul care l-a construi pe Ender pentru a fi o unealta a inceput sa crape cand el si-a refuzat scopul si a devenit un martor. L-au construit sa isi inchida empatia la comanda si a invatat sa o pastreze chiar cu riscul de a fi distrus.

La final, tragedia lui Ender nu e povestea unui copilas nevinovat fortat sa comita atrocitati. E ideea ca o civilizatie, cand e amenintata si se lasa condusa de carnati, o sa devina fix monstrul pe care vrea sa il distruga. Si ca a fost nevoie de un copil facut terci ca sa intelegem asta.